Domnul de la etajul 2

Nu, nu cheamă liftul, se duce spre scări. Deschide cutia poştală. Între timp eu chem liftul - e la 9, o să ia ceva vreme până ajunge jos. Nici individul nu se grăbeşte. E în vârstă, să aibe vreo 70 de ani, cu mâinile pline de sacoşe de plastic şi pânză, dar se mişcă destul de vioi. "Trebuie să fie din gaşca aia cârcotaşă de bătrâni a blocului care comentează tot şi nu ratează nicio figură nouă" - îmi zic eu. Ai face bine să te grabeşti, că mai are puţin liftul. E deja la 5, jumătatea drumului. Mă deranjează confuzia dintre politeţe şi ridicol. Dacă el intârzâie cu cutia poştală, eu ce să fac - stau ca idiotul cu uşa deschisă la lift până se urneşte el, sau urc singur ca nesimţitul. Hai că vine, de data asta scap de problemele de etică.
Se uită în pământ sau spre facturile din mână, nu pare dispus să dea cu salutul, dar răspunde prompt şi natural la salut. Hai că încep să te plac - nu eşti genul de bătrân cu privire acuzatoare gen "voi tinerii nu mai aveţi deloc respect pentru noi" care îţi răspund într-o dâră la salut gen "ce să zic, împărţim un loc în spaţiu". Nu, tu nu ceri nimic, dar dacă ţi se oferă, împărtăşeşti cu căldură. Îi deschid uşa - iarăşi, nu luase o poziţie de parcă ar fi fost pregătit să îl invit sa urce în lift. Mulţumeşte. Închid uşile. Nu prea tare să nu par neglijent cu bunurile scării, nu prea lent să nu par prefăcut.

-Eu urc la cinci, îi zic.
-Eu la doi. Mai aproape de pământ - zâmbeşte, mai mult din privire. Îi zâmbesc şi ochelarii.

Ah, da, eu te ştiu pe tine. Ești bătrânelul acela simpatic care scoate aşa câte o glumiţă când te aştepţi mai puţin.

-Eu mai aproape de cer.

Râde, îşi ia la revedere.